Dr. Claudiu Ionescu, medic specialist psihiatru, doctor in medicină, lector universitar la Facultatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, București cotinuă să ne ofere în partea a doua a articolului dedicat somatizării explicații privind această problemă medicală, dar mai ales soluții disponibile pentru a preveni și combate somatizarea.
Nu uita! Dacă ai întrebări legate de somatizare și simți nevoia să discuți cu un specialist, îți poți programa o consultație online cu unul dintre medicii psihiatri disponibili în platfroma Digital Clinics.
Medicul psihiatru Claudiu Ionescu spune că un medic nonpshiatru, la care apelează cel mai des pacienții când aleg să meargă la consultații, își poate da seama că este vorba despre somatizare fiind atent la următoarele lucruri:
• Simptomele sunt atipice și nu se pot încadra într-un anumit tipar;
• Sunt influențate de anumite evenimente adverse de viață;
• Medicul constată că poate face o corelare cu stările emoționale ale pacientului care pot să întrețină sau să preceadă somatizarea;
• Și poate cel mai important semnal – investigațiile și analizele pacientului se înscriu în parametri normali.
Dacă medicul face o anamneză, un istoric al persoanei respective ar putea afla astfel de niște episoade stresante din viața lui și să le coreleze cu cauzele psihoemoționale care pot sta la baza somatizării. Iată de ce medicii nonpsihiatri trebuie să se uite un pic dincolo de cauzele fizice și organice ale anumitor simptome.
Înainte de a aplica orice fel de tratament medicul psihiatru va face mai întâi o încadrare cât mai exactă a tipului de somatizare, pentru ca apoi să poată trece la tratamentul propriu-zis. „Dacă. de exemplu. simptomele sunt persistente ca urmare a unei boli medicale cu cauze decelabile biomedicale, atunci primul tratament este cel specific stării de bază de la care au început simptomele somatice. Dacă simptomele somatice coexistă cu tulburări anxios depresive tratamentul de bază este cel al tulburărilor comorbide anxios depresive. Mai există și tulburări somatice de sine stătătoare, caz în care, tratamentul specific pentru ele, conform ghidurilor în abordarea simptomelor fizice, îl constituie felul în care asigurăm o explicație și o încadrare de bază pentru pacienți. Se pare că modelul explicativ, adică faptul că noi validăm pacientului experiența subiectivă de tip durere sau de tip disconfort reprezintă primul pas către tratament. Adică, nu îi spunem – Este totul în capul tău!, Trebuie să te relaxezi. – o astfel de abordare invalidează o experiență subiectivă, crează frustrare și îl îndepărtează de tratament. Așadar trebuie comunicat centrat pe nevoile pacientului cu reasigurări și validări, explicații corespunzătoare și furnizarea unui model explicativ specific. Practic tot ce am enumerat trebuie personalizat pentru ca pacientul respectiv să înțeleagă un pic cum a ajuns să prezinte simptome care par să nu aibă nicio explicație medicală. De asemenea, treuie să i se explice cum percepția individuală modulează simptomele fizice persistente pe termen lung și faptul că scopul nu este să încetinim progresia simptomelor ci să le gestionăm, să le controlăm cu posibilitatea de a schimba perceția asupra lor astfel încât să nu creăm așteptări disfuncționale cu privire la ce se poate întâmpla mai târziu, dacă va fi o condiție de lungă durată, fără tratament. Primul pas în tratament este așadar această livrare de model explicativ biopsihosocial personalizat”, susține medicul Ionescu.
Pentru cazurile în care este vorba de comorbidități psihiatrice cu somatizare, în asemenea cazuri tratamentul acestora presupune consiliere de tip suport, la care să se adauge medicamente psihotrope, antidepresive pentru ameliorarea simptomelor sau a durerilor resimțite puternic de către pacienți. „De cele mai multe ori când nu răspund la tratament, se aplică un tratament integrativ, asocieri de psihoterapie, terapie fizică, terapie orientată către corp, terapii de orientare cognitiv comportamentală ș.a.m.d.”
Pe scurt, pacienții nu trebuie să se aștepte că vor scăpa pentru totdeauna de somatizare și se vor vindeca complet, trebuie să aibă așteptări realiste și să învețe prin tehnici personalizate, adaptate fiecărui pacient, să gestioneze aceste simptome somatice astfel încât viața lor să fie cât mai bună și să integreze simptomele ca parte a experienței lor, nu ca pe o tulburare de care vor să scape cu desăvârșire.
Este foarte dificil să prevenim apariția somatizării, dar putem să prevenim menținerea și agravarea simptomelor somatice:
• Trebuie să învățăm să stăm cu emoțiile, nu să le ascundem sub preș;
• De cele mai multe ori simptomele somatice sunt niște semnale subtile prin care mintea noastră sau corpul nostru încearcă să ne transmită că sunt supuse unui stres. De aceea trebuie să învățăm să gestionăm stresul, să facem modificări ale stilului de viață – de la alimentație, la somn, inter relaționare, efort fizic, altfel spus să dăm un „reset” vieții noastre.
• Și mai e ceva! Trebuie să învățăm să spunem „nu” în viața de zi cu zi, adică să ne scuturăm de sindromul omului salvator, care este mereu atent la nevoile celorlalți, nu și la nevoile proprii.
